E ciudat să şti că în secundă următoare vei muri, chiar şi atunci când poţi face ceva că să opreşti asta, dar pur şi simplu nu vrei. Tot ce îţi doreşti este să îmbrăţişezi moartea în săruturi calzi, tandre şi iubitoare, iar totul să fie că o primă iubire, ca o atingere ce te face întodeauna să tremuri.

Doar nisipul umed, picurat cu lacrimi ale cerului te mai răneşte. Ai pierdut prea mult şi totuşi prea puţin. Ai lăsat totul în urmă, ai uitat de noi, de zâmbete şi de gânduri impuse. Nimic nu te mai poate salva, alergi prea repede în nefiinţă. Iar fiorul plăcut se preschimbă în tăcere, o tăcere atât de puternică încât te surzeşte, te macină în interior şi ucide fiecare amintire.

Totul este mult prea gri, simţi cum inimă îţi bate cu putere, atât de clar, dar totuşi fără de rost. Pentru un moment îţi simţi viaţa cum trece pe lângă tine, simţi chemarea ei printre ochii lăcrimânzi, dar totuşi nu o poţi auzi, ca un zgomot în depărtare.

Voi fi mâna care încearcă să te tragă din infern, îngerul ce nu te va părăsi niciodată. Nu voi renunţă la tine, chiar dacă m-ar costa viaţa! Îmi oferi un scop, o dorinţă… eşti motivul şi cauza mea, voi luptă până la sfârşit, înaintând mereu, pentru o nouă înfrângere.